elegie

Am uitat demult cum arăţi,
Dar poate ochii îţi erau albăstrii,
Părul aprins ca pădurile toamna,
Mâinile mici şi viorii.

Am uitat demult cum vorbeşti,
Dar parcă aveai glasul scăzut;
Mai aud, ca prin vis, o vioară
Îngânând în trecut.

Am uitat cu totul de tine,
Doar un nume rotund mi-amintesc.
Doar obrazul, prea tânăr, pufos
Ca o piersică-n pârg mi-amintesc.

Nici nu-mi pasă de tine, nu-mi pasă
Dac-ai murit, dacă trăieşti…
Doar o ciudă smintită mă zbuciumă.
Creşti din zăpezi şi mătasă.

Zaharia Stancu/ Elegie

5 gânduri despre “elegie”

Martie infinit

Aş vrea să-ţi mângâi chipul cu o frezie îmbobocită
Şi ochii cu un trandafir purpuriu,
Căci inima ta în pieptu-mi se zbate rănită,
Când ne găsim depărtaţi, într-un târziu, amândoi…
Când te sărut, părul în gingaşe tulipe
Petalele-şi deschid, ca un soare-n amurg,
Şi tu ştii că inima mea nu-şi poate minte
Dorul ce-şi cheamă-napoi toate apele ce îl curg.
Ziua de azi, iubito, nu-ţi aparţine,
Nici luna întreagă nu-ţi poate,
Iubirea nu poate sta închisă-ntr-o dată,
Ea-i ca un vis cald, nesfârşit !
Priveşte-mă în ochi şi vei înţelege,
Lasă-ţi capul pe pieptul meu şi rămâi
Să asculţi cum ea încet îţi şopteşte
Că e aici, de atunci, când ţi-am sărutat fruntea întâi.