Ah, pădurile!

Ah, pădurile!
Ah, pădurile!

Şi , ah, pădurile!
Caut poienile în care mi-ai zâmbit…
În luminişul lin ca ploaia caldă,
caut o floare de măceş anume
sub care-ndurerat m-ai sărutat…
Caut stejarii tineri şi nebuni
prin care curge cerul la fel ca altădată
şi sapă-n noi izvoare…
Mă pierd printre alunii fermecati
ce-ascund pe ramuri dulcile ispite
de care încă nu ne-am bucurat…
Trezită-n gândul zilei
la ce-aş putea râvni ?
Sunt gata să trec vămile de verde
ce ne-au unit şi-apoi ne-au spulberat….
Iar de voi ridica lumina
un pic mai sus de cer,
îţi voi vedea privirea
şi , ah, pădurile în care
ne mai visăm din când în când
Visând…

@Doina Rândunica Anton/ Ah, pădurile!

21 de gânduri despre “Ah, pădurile!

  1. Ay,ay, geniala e cam mult spus dar e o poza care imi place si mie. 🙂
    Cat despre Randunica, e o poeta foarte buna care traieste in Nord… si daca imi va mai trimite poeme le voi posta cu drag .

    Apreciază

  2. Pornesc din Ţara Mureşului, călător cu paşi uşor timizi şi-mi iau din marama de nord a ţării, prima rostire, ca să pot trece în Ţara Maramureşului.
    După ce îmi potrivesc paşii cu ritmul prăvălirii dinspre iarnă îmi iau picioarele la spinare şi pornesc spre oameni şi locuri, spre ape de început curgătoare şi spre pământurile care, cândva, se vor desface-n amintiri. Doar aşa îmi voi putea umple desaga de călător cu drumuri şi lumi tainice.
    La subsioară duc mirări şi neastâmpăr. În braţe port o cruce vegheată de porumbei călăuzitori pentru că ştiu că acolo unde voi merge este un alt tărâm, o altă zare şi o altă legănare.
    În Ţara Maramureşului nu se poate ajunge oricum. Trebuie să înveţi tăcerea pământului, glasul ploilor, poveştile din ascunzişul pădurii, neliniştea pietrelor ajunse în râuri, freamătul busuiocului din grădini, drumul melcilor spre veşnicie, clipele din rugăciunile nopţii şi liniştea albastră a cerului.
    Doar aşa poţi înţelege vatra locurilor, cântărind în balanţa bunătăţii şi a sfinţeniei, viaţa, care face rotocolul vremii, într-o mărturisire de pătrundere a gândului curat şi a basmului care trece din „a fost odată ca niciodată”, în este…aici, ca niciodată…sau ca întotdeauna.
    Mai întâi aştept să-mi mărturisesc păcatele pentru că nu poţi păşi altfel în locul în care se poate atinge cerul. Învăţ să fac pâine de casă şi să strivesc struguri pentru împărtăşania care-mi îngenunchează nepătrunsul. Îmi fac cruce cu mâna celor ce pot atinge creştetul luminii, lumină ieşită la vedere, poposind pe pragul fiecărei case.
    Şi ajung…şi merg…şi tot merg…
    După neobositele cărări de la margine de hotar ale satului maramureşean mi-am aşezat ostoirea pe un vechi trunchi de copac, ce-şi măsoară statornicia prin semnele de vânt, ploaie şi trecere, îngăduite de timp. Aici, odihna şi munca locuiesc pe aceeaşi cărare. Din palma hotarului muncit se poate adulmeca truda iar din căuşul duminicii se soarbe liniştea înrâuratelor gânduri.
    Simt că mă-nvăluie într-o maramă de poveste, ocrotitor, o mână care a atins clopotul, o mână cu degetele care se alungesc pentru a atinge fruntea Golgotei, aplecată spre Duminica ce trece prin Vinerea Mare.
    Aici, oamenii aşteaptă o rânduială fără arginţi, aici se ascultă vremea, aici se strânge durerea cântecului necântat, aici se înţelege neînflorirea florii, aici cocoşul îşi aşteaptă cântecul în blidul din grindă, aici se prăvălesc în poeme nescrise chipurile strămoşilor, aici ploile bune vor şterge răul, aici vorbele nevorbite se prefac în înţelesuri, aici marginea de zi poate să răstoarne lumea.
    Nimic nu se pierde şi nimic nu aşteaptă. Timpul, poposind la poarta înţelepciunii caută cheia de lemn încrustată cu rozetă pentru a deschide cu mlădiţa de gând speranţa, nădejdea şi psalmul din şoapta blândă a Luminii.
    În Ţara Maramureşului, dorul nu are hotar. Sub fiecare fir de iarbă este un umblet şi va răspunde mereu câte un soldat plecat, al cărui glas veghează la fiecare început de veşnicie sau câte un străbun, într-un ceas de smerenie, pentru a întregi istoria neamului. Stau şi privesc veşnicia, care, aşa cum spunea un mare poet „e la ea acasă”.
    Deja mi-e dor! Mi-e dor de dorul de păduri, cărări, ape, dimineţi, oameni, poveşti, duminici şi dor de ducă.
    Mai caut şi tresalt a bucurie atinsă de îngerul locului care-mi arată drumul spre fântâna care s-a întors acasă. Şi din ochiul ei izvorăşte liniştea, rugăciunea şi binecuvântarea.
    M-am întors.
    Şi e atât de bine!

    Apreciat de 1 persoană

  3. Am citit si recitit binecuvantatul text… si o clipa m-am revazut hoinarind pe plaiurile dragi.
    „Deja mi-e dor! Mi-e dor de dorul de păduri, cărări, ape, dimineţi, oameni, poveşti, duminici şi dor de ducă.”
    Chiar asa. Imi sterg lentila aparatului foto si ne promitem sa nu mai intarziem mult…

    Apreciază

  4. Printre [atatea]metafore .. si, „vamile de verde”… , ceva ce nu (m)-as fi gandit vreodata…:)

    Apreciază

  5. De citit si de recitit randurile acestea!… ….amintesc mult (si)de regretatul Adrian Paunescu. se apropie de altfel,mult ca si stil (exprimare) si compozitie..(de el).

    Apreciază

Lasă un comentariu