Electorală
Trei actori locali şi poveştile lor minunate. Nu am avut răbdare să-i ascult şi pe ceilalţi, oricum derulau aceeaşi bandă:
Portret de mamă raţă
După vreo trei zile de încercări mai mult sau mai puţin nereuşite, iată că am ajuns să-i fac acestei simpatice zburătoare, o poză apropiată de ceea ce se cheamă portret.
Acum să nu vă imaginaţi că poza a fost făcută în mijlocul sălbăticiei şi am devenit peste noapte super fotograf. Nu, doamna raţă îşi duce traiul pe Lacul Gheorgheni, este proaspătă mămică şi nu intenţionează să intenteze vreun proces privind custodia bobocilor, deşi ar fi un subiect numai bun de vândut pe bani grei.
Dacă tot am ajuns să vorbesc despre lacuri parcă mă mănâncă tastatura să zic vreo două şi despre balta în care se scaldă istoria românilor. Ca prin minune românii şi-au pus în cap să termine un tronson de autostradă cu orice preţ, chiar şi dacă asfaltul nostru de doi bani, pe care îl spală prima ploaie mai sănătoasă ar urma să acopere şi să distrugă iremediabil situri arheologice de peste un mileniu.
Dacă pentru alţii o mie de ani nu sunt un capăt de ţară, pentru români perioada dintre retragerea aureliană şi cronicile vecinilor din jurul anului 1000 nu este tocmai bine documentată, oferind unora prilejul să susţină tot felul de speculaţii. Acum dacă s-au găsit vestigii importante, adică o întreagă aşezare plus o necropolă şi tot ceea ce presupune asta pentru arheologi şi istorici, ne-a apucat brusc hărnicia şi musai e să betonăm totul în două săptămâni.
Deşi toate societăţile care au parcurs milenii de istorie ca identităţi au avut ca preocupare de prim rang cultul strămoşilor împletit cu grija faşă de noile generaţii, astfel încât ceea ce i-a definit şi individualizat să se transmită fără întrerupere atât propriei conştiinţe colectivei, cât şi celor învecinate iată că noi, de ani buni, încălcăm regulat aceste principii.
Dar cum poate cineva să-şi respecte strămoşii de acum un mileniu sau două când nu-şi respecţi părinţii sau bunicii, chinuindu-le ultimele zile prin ajustarea pensiilor, reducerea drastică a accesului la servicii de sănătate şi alte măsuri de această factură ?
Se pierde din vedere un lucru atât de simplu încât practic este ignorat: o ţară estre transmisă din generaţie în generaţie, pe nesimţite, cu bune şi rele. Dacă înaintaşii noştri nu o transmiteau generaţiilor care i-au urmat, noi nu aveam acum ce conduce, ce fura, ce ignora, ce dispreţui, ce vinde.
Din acest motiv asfaltarea electorală trebuie să înceteze sau să se reproiecteze sau să se amâne până când ultima fărâmă de istorie nu va fi trecut în linişte prin mâinile specialiştilor.
Nici nu are importanţă dacă cei îngropaţi de tineri, aşa cum rezultă din dentiţia scoasă la iveală de autostradari, au fost români, unguri, slavi, mongoli sau mai ştiu eu ce neam. Construindu-şi aşezări stabile pe traseul viitoarei autostrăzi româneşti a Soarelui ei au stăpânit o clipă acel pământ, pe care l-au denumit poate ţară şi astfel, au cotribuit la transmiterea lui spre noi, cei nerecunoscători faţă de strămoşi dar atât de flexibili faţă de toţi ceilalţi.
Şi astfel v-am istorisit cum am reuşit să o pozez pe răţuşca cea frumoasă. 
Moara părăsită şi alte poveşti din Jucu
Nu toate morile din Ardeal sunt cu noroc, unele sunt sortite nenorocului. Dar primul lucru pe care l-am văzut după ce am aterizat în Jucu a fost un conac părăginit care mai păstra încă frumuseţea feciorelnică de odinioară. Nu ai cum să nu oftezi când vezi un astfel de edificiu abandonat fără milă şi-l abordez pe primul om pe care-l întâlnesc în cale, un bătrân cocârjat care nu-şi poate îndrepta spinarea arcuită dar care are glasul plăcut, armonios în ciuda suferinţei evidente:
- O fost a grofului Banfy, spune moşuleţul cu tristeţe în glas, l-o cumpărat oarecineva da nu are bani să-l repare. Vai de capul lor… mai spune îndepărtându-se încet şi făcând cu mâna un gest de lehamite.
De acolo, din drumul ţării, mai văd nişte blocuri cu un etaj şi fără personalitate, frânghii cu rufe colorate întinse la uscat, o bisericuţă cu turle azurii ivindu-se printre crengile descărnate de frunze, o lume a contrastelor ce pare să îşi caute identitatea haotic.
Imediat după podul nou observ o clădire interesantă cu un turn de lemn. O studiez din toate unghiurile încercând să-i aflu posibilul rost avut şi oscilez între reşedinţă de grof şi întreprindere dar nu mă pot hotărî. La fel cum nu pot înţelege rostul trecut al fragmentului de zid care pare a ocroti ceva ce nu mai există. Până la urmă mă hotărăsc să cer ajutorul bărbatului care săpa pământul la vreo zece metri de mine şi care se preface că nu m-a observat cum privesc nedumerit în dreapta şi în stânga.
- Este fosta moară a grofului Teleky, spune omul îndreptându-se uşor de spate iar gardul ăsta de lângă Someş o împrejmuit parcul grofului, aicea se plimba el cu nevasta şi cu pruncii lui. Şanţu ăla de lângă gard o fost canalul morii şi casa grofului o fost clădirea aia mare de pe vârful dealului.
Îi mulţumesc pentru explicaţii şi o pornesc oarecum nehotărât spre fosta moară, o clădire impunătoare, iniţial moară de apă după explicaţiile săteanului, apoi modernizată periodic. Evident că şi clădirea a suferit în timp adăugiri şi reamenajari, ansambul e însă ok, păcat că acum e o viitoare dar sigură ruină. Inspectez fugar şi interiorul unde au mai rămas structuri interesante de lemn, resturi de utilaje şi chiar un număr recent al popularei PlayBoy, semn că locaţia nu este abandonată complet.
Revin la drumul comunal şi admir de sus construcţia şi lacul aferent, întrebându-mă dacă o fi sau nu peşte. Văd o bătrână apropiindu-se, şi o abordez timid, dar tot despre moară:
- O fost a lui Bolchiş Victor, spune sec şi pleacă mai departe, fiind evident că nu are chef de vorbă lungă.
A lui Bolchiş Victor o îngân eu, nu a lui Teleky, cucoană?
Şi cum stau eu şi judec apare o bunicuţă tânără cu nepoţica bălaie de mână.
- Mămica o mers cu maşina la Cluj, zice puştoaica văzând că dau să intru în vorbă, însă tânăra bunică mă lămureşte pe înţelesul meu:
- Moara o fost a măicuţelor şi amu o luat-o din nou ele.
- Ce măicuţe? sar eu cu gura.
- Nu ştiu ce măicuţe îs da ele o luat moara şi amu e în paragină. Asta o fost moara satului şi tăt satu se bucura de ea, da or venit măicuţele şi o luat tăt: şi moara şi căminu de copii handicapaţi şi dispensaru şi şcoala. Tăt or luat da de unde or venit nu ştiu că în 90 nu era picior de măicuţă prin sat.
Se vede că nu ageează situaţia şi îi dau dreptate: ce nevoie au măicuţele de atâta pământ şi clădiri? treaba lor nu e să se roage şi să aline suferiţele sufleteşti ale oamenilor? Se pare că nu.
Mai schimbăm o vorbă două, şi aia mică repetă pentru a nşpea oară:
- Mămica o mers cu maşina la Cluj, mândră nevoie mare că mămica ei e descurcăreaţă.
- Aici în groapa asta de lângă moară, continuă femeia, s-o turnat o şcenă dintr-un film cu Florin Piersic şi când rosteşte numele actorului pare a trăi a doua tinereţe, ochii ei de culoarea alunei coapte scânteiază o clipă, apoi continuă mai aşezat:
- Cred că Drumul oaselor o fost filmu şi aici în groapă erau femei cu pruncii în braţe iar de pe deal, de acolo de lângă şcoală, trăgeau cu puştile în ele.
Îi mulţumesc şi o iau pe urmele măicuţelor misterioase. Văd şcoala, dispensarul evacuat deja, stabilimentul pentru copii cu deficienţe înconjurat de gard înalt de beton şi cu pază privată la poarta de acces, noua clădire ce se înalţă pentru a găzdui şcoala, dispensarul şi celelalte instuţii evacuate de preacucernicile măicuţe. Vorbesc cu unii, cu alţii… oameni sunt resemnaţi, măcuţele or luat şi aia şi cealaltă, ase îi legea, le-or dat dreptate.
Câţiva, care cred că îs ziarist, încearcă să-mi relateze despre diverse nemulţumiri, despre balastiera ce funcţionează chiar lângă case, despre situaţii aparent fără rezolvare. Le spun că au greşit adrisantul şi luminiţa de speranţă din ochii lor se stinge brusc.
Realizez că presa e pentru mulţi ultima opţiune, că starea de fapt şi de drept din ţara mea, pentru că astfel de întâmplări am trăit şi pe alte meleaguri, nu este chiar cum o reclamă statutul de ţară civilizată şi e păcat.
Şi în drum spre casă mă gândesc că, de fapt, acum nici nu mai are importanţă a cui a fost de fapt moara, a cui au fost pământurile evident mănoase dacă noi, cei de astăzi, stăm speriaţi şi paralizaţi de teama crizei alimentare ce va să vie peste România ca un tăvălug nemilos şi de neoprit.
Păcat de pământul negru, mirosind a belşug şi a bucate , păcat de morile ce au fost şi care nu mai au vreun rost.
Vocea străzii
Trec ieri prin piaţa mare după zarzavaturi şi alte grozăvii, aşa cum este osândit orice bărbat decăzut din drepturile fecioreşti, şi aud voci date la volum mai mare decât o impune reclama la pătrunjel. Atras irezistibil spre locul care emite sămânţă de scandal văd două precupeţe care-şi trimit mesaje vocale peste capetele aplecate ale cumpărătorilor:
- Să-i fie ruşine că o jignit simbolul naţional!
- Ce vrei, aşe fac hunii, n-au nimica sfânt.
- O, că nu să duc la ei în ţară să facă acolo măscări.
Tătă lumea pricepe, deşi se face că plouă, că e vorba de acel viteaz secui care o crezut că e mare şmecher dacă se joacă cu o păpuşă cu chipul lui Avrămuţ. Aşe ajung unii vedete la tv dar, după cum se poate vedea, şi în piaţa de zarzavaturi.
Întâmplarea de faţă îmi aduce aminte că, într-o seară de martie a frumosului an 1990, pe când românii şi ungurii din Târgu Mureş schimbau amabilităţi, mă trezesc că un bătrânel mă prinde de piept şi mă întreabă, privindu-mă în ochi şi tremurând din toate încheieturile:
- Mă, spune drept, eşti ungur, că amu te tai ?!
Unchieşul abia se ţinea pe catarige, nu reprezenta un pericol, aşe că îl iau cu duhul blândeţii, îi arăt luna ce strălucea parcă era un blid de neon, îi promit o cinzeacă şi după ce recunosc că nu-s ungur se-nmoaie ca lutul frământat de mâinile aspre dar pricepute ale olarului. O lacrimă, care se zbătea de mai mult timp între genele-i albite de colbul drumului, o porneşte vijelios la vale lăsând în urmă o dâră strălucitoare şi tremurul cataligelor se accentuează vizibil.
- Mi-or omorât ungurii fecioru la Târgu Mureş! geme bătrânul doborât de durere, privindu-mă drept în ochi cu o privire ce implora un răspuns, o explicaţie, nicidecum o vorbă aruncată pe ogor aiurea, aşa cum se întâmplă în astfel de cazuri. Dar cine poate găsi astfel de vorbe în ceas de noapte senină, cine poate născoci cuvinte menite să liniştească inima pârjolită de durere a unui părinte care şi-a pierdut tot ce avea mai drag pe lume?
Eu nu.
De întâmplarea asta mi-am adus aminte ascultând femeile din piaţă vărsându-şi năduful pe cel care l-a batjocorit pe Avram Iancu într-un oraş din Secuime. Apoi l-am văzut pe individ la tv, mândru de fapta sa, convins că a făcut ceva important pentru secui, pentru maghiari în general, accentuând caracterul politic al gestului său.
Ca să nu fie stingheră fapta sa, în acelaşi context al zilelor lui martie, oficialii etniei sale au citit şi un mesaj despre care se spune (nu l-am citit/auzit) că nu ar fi de natură să contribuie la convieţuirea armonioasă dintre români şi maghiari. Apoi, în binecunoscutul stil diplomatic, au modelat argila în modele haioase şi infantile, rezultând în final un chip inocent de fecioară care, în nemărginita sa nevinovăţie ar fi adăugat o toartă poetică ulciorului meşterit în pustă.
No hat copile…
Pentru ca finalul să fie la fel de măreţ, şefii dâmboviţeni ai secuiului erou l-au detaşat cu serviciul la Abrud pentru şase luni. În acest timp, secuiul se va documenta despre viaţa şi opera lui Avram Iancu, va vizita şcoala unde a învăţat tribunul, se va pocăi în piaţa publică din localitate iar anul viitor, de 15 Martie, va realiza un nou spectacol de păpuşi dar mai documentat de data aceasta.
Deşi îs zbanghiu de feliul meu şi nu mă adăp des de la fântâna politică a trăitorilor pe aceste meleaguri, indiferent cum să scriu ei, nu poci să nu remarc că unii se joacă inconştient cu tăt feliu de lucruri care pot părea astăzi hazlii dar mâine pot fi mult mai puţin amuzante. Numa cine nu o fost pârjolit de focul crud al violenţelor, al iraţionalului, poate să zâmbească fudul când zgândăre spuza conflictului fără să clipească.
Mă înfioară gândul că într-o seară aş putea să fiu interpelat din nou de vreun bătrân cu părul cernit de albul greu al timpurilor:
- Mă, spune drept, eşti ungur, că amu te tai ?!
La fel de dureros ar fi şi dacă întrebarea ar fi modificată cu un singur cuvânt:
- Mă, spune drept, eşti român, că amu te tai ?!
24 ianuarie 2011, Cluj
Aşa cum fac de ani buni, autorităţile clujene (bănuiesc că şi pe plan naţional e la fel) au mai bifat o sărbătoare. O sărbătoare a lor şi numai a lor. Cu banii lor (?!) şi doar pentru ei. Dacă cineva ar fi vrut să participe, să fie acolo unde se întâmplă sărbătoarea nu ar fi avut nici o şansă.
La fel a fost şi cu alte ocazii, deja m-am obişnuit.
Vizita cancelarului
Câteva cuvinte despre vizita cancelarului german Angela Merkel la Cluj, cuvinte de fotograf care a văzut la televizor principalele momente ale evenimentului şi a urmărit dezbaterile de la tv.
În primul rând sunt de acord cu toată lumea: pentru Cluj a fost o vizită istorică iar pentru UBB o onoare că unul dintre liderii lumii a acceptat să primească titlul de Doctor Honoris Causa.
Risc să supăr pe unii şi pe alţii dar nu cred că doamna Merkel a venit de dragul lui Andrei Marga în Cluj. Cancelarul german a vizitat Bulgaria şi România ca o expresie a expansionismului economic şi politic al Germaniei. Ieşirea dintr-o criză economică e similară cu cea dintr-un război şi până la urmă conduce la reîmpărţirea sferelor de influenţă.
Lumea pro-germană a cancelarului pare a fi creionată după următorul tipar:
- motor economic german
- politică pan-germană, bazată pe mediere, argumentaţie
- o lume gravitând în jurul Germaniei, construită pe pilonii multiculturalismului, toleranţei, ordinii şi respectului faţă de lege.
Nu am înţeles prea bine care ar fi graniţele vizate de expansiunea germană dar mai este timp.
Dezbaterile televizate pe marginea subiectului m-au făcut să pricep că:
* La cluj se manifestă o “partidă” pro-germană care se revendică de la tradiţiile regional-istorice ale Transilvaniei. Pe de altă parte această grupare, care include oameni din diverse sfere, inclusiv jurnalişti, se poziţionează în opoziţie cu guvernările succesive de la Bucureşti considerate francofone.
* Impresia lăsată de cei ce au reprezentat gruparea pro-germană, sau cel puţin o parte dintre ei, este de copie fidelă a “miticilor” criticaţi mai mult sau mai puţin voalat, plus o doză destul de mare de îngâmfare.
* Unul dintre ziarişti a lansat ideea înlocuirii lui Boc cu fostul ministru de interne Blaga la conducerea PDL, acesta fiind de “spirit” german. Zilele următoare mutarea a fost sugerată şi de alţi actori politici şi jurnalişti de unde se vede că nimic nu e întâmplător.
Dacă nu greşesc şi Boc e ardelean dar se pare că nu e destul de german.
Io zic că nici prea ardelean nu e, dar asta e altă poveste.
* Apoi, într-o altă emisiune dar în acelaşi context, s-a sugerat subtil şi nu prea că Andrei Marga ar putea candida la Preşedenţia României. Dacă ar fi să aleg între Boc şi Băsescu pe de o parte şi Marga, aş alege Marga fără ezitare deşi:
- se ridică un mare semn de întrebare când un eventual/ potenţial candidat acceptă pupincurismul în direct. Asta mă face să mă întreb cum va fi după…
- dacă unii vectori ai spiritului german sunt de factura celor pe care i-am văzut mă îndoiesc că vor fi mai breji decât confraţii lor francofoni.
- ideea candidaturii rectorului UBB a fost susţinută magistral de dezvăluirea că actualul papă, cu ocazia unei manifestări publice, ” a coborât zece trepte pentru a-l saluta pe Andrei Marga”.
Dacă s-ar fi limitat la acest enunţ s-ar fi bucurat de aprecierea mea necondiţionată dar, cum spuneam, enunţul a fost înecat într-o serie de laude şi linguşiri care au reuşit să anuleze 90% din impactul iniţial.
Trebuie să spun că rectorul UBB se bucură de întreaga mea stimă dar nu cred că lucrurile s-au petrecut exact aşa cum au fost relatate de domnii prezenţi la emisiune, adevărul fiind probabil prin zonă. Oricum însăşi faptul că Andrei Marga s-a aflat acolo şi a dat mâna cu Papa e de apreciat, când reprezentanţii puterii nu dau mâna decât între ei. De altfel rectorul nici nu a afirmat personal că evenimentul s-a petrecut chiar aşa dar, ce-i drept, nici nu a infirmat.
Parcarea, curva şi căruţaşul
Acum când lumea se zbate să supravieţuiască taifunului politico-bancar tema parcărilor nu poate fi decât una desuetă. O abordez doar aşa de sanchi pentru a se vedea cum se poate subtiliza o amărâtă de parcare.
Dar înainte vă invit la lectură.
Prin 1660 un bogătan din Ardeal, pe numele lui Nicolae Bethlen s-o gândit că nu ar fi rău să se plimbe prin bătrâna Europă. Când ai bani, găseşti şi motiv: ba să studieze, ba să se lupte cu turcii pe care, culmea, nu-i întâlnea niciodată, ba să transmită un mesaj important.
După o vreme, mai marii epocii l-au închis. Aşa se întâmplă în vremuri tulburi, cineva trebuie să fie ţap ispăşitor.
Bethlen ăsta s-a gândit să-şi scrie memoriile în închisoare şi aşa au ajuns până la noi sub titlul Nicolae Bethlen- Descrierea vieţii sale de către el însuşi.
Cartea merită citită pentru a afla o serie de lucruri despre viaţa nobililor ardeleni din sec XIVII, o mulţime de obiceiuri, unele ilare chiar, elemente de politică, diplomaţie, educaţie, etc.
Pentru postul de azi mă voi opri la două aspecte relatate de autor fiindcă sunt relevante pentru societatea în care trăim noi azi.
Prima:
Aflat prin Germania, omul tocmeşte un căruţaş să-l ducă pe el şi pe prietenul său din localitatea a în localitatea b. Se înţeleg la preţ dar căruţaşul înţelege că preţul e ptr o persoană, nobilii ardeleni cred că e preţul ptr amândoi. La destinaţie, bineînţeles că apar divergenţe, o ceartă acolo, cert e că ardelenii noştri plătesc doar jumătate din suma cerută de căruţaş.
Surpriză: în scurt timp apare un oficial care le pune în vedere să-şi plătească datoria, altfel vor face închisoare. Le mai spune că şi aşa ar putea suferi oareceva neplăceri dar fiind nobili trece cu vederea conflictul (vezi bine şi atunci se faceau unele compromisuri domle!). Aşa că cei doi nobili îi plătesc preţul corect căruţaşului, cât or fost ei de nobili.
A doua:
Omul nostru şi un companion sunt în Veneţia. Companionul întâlneşte o prostituată care îi face ochi dulci şi bineînţeles se întâmplă ceea ce e normal între doi oameni care se iubesc. No!
Dar,
După vreo 3-4 zile de desfătări, ardelenii noştri se gândesc să plece mai departe, ei fiind călători, nu? La plecare lacrimi, pupături, etc, etc, Prostituata zice printre sughiţuri:
- Da banii mei pentru aste 4 zile? Amicii noştri se pun pe râs. Bună poantă! Pleacă să se îmbarce dar la “peron” un oficial cu un act care glăsuieşte că până nu-şi va plăti datoria faţă de duduie nu părăseşte Veneţia. Ăştia rămân cu gura căscată! Şi plătesc bineânţeles!
Ei ce vremuri pe la 1660!
Să tot fii curvă sau căruţaş!
Acum să revenim la parcare. Nu mai spun toată povestea că oricum nu are nici un rost.
Anul trecut trag băieţii de la primărie 10 linii albe pe trotuarul existent de 20 de ani şi declară că au făcut 10 parcări. Mare bucurie, obţin şi eu una deşi nu am numere de cj. În ianuarie se mută unul nou în bloc, cu pile la …
Anul ăsta se întâmplă aşa:
1. Nu mi se i-au banii de parcare, plată care prelungea automat abonamentul la parcare, pe motiv că maşina nu are numere de cj, că o fi, că o păţi, să fac altă cerere.
2. Fac cerere nouă, primesc bon de înregistrare.
3. Nu primesc nici un răspuns. După o lună şi jumate mă duc la primăria de cartier unde am depus cererea. Era în 03 mai. Zice o angajată că abea în 05 mai se discută repartiţia parcărilor, să aştept răspuns. Se uită şi în calculator, unde sunt cei cu cereri. Cum vă cheamă? Turistclujan doamnă. Nu figuraţi, da aşteptaţi că veţi primi răspuns.
4. În 04 mai vine vecinu cu pile şi-mi zice să eliberez parcarea că o plătit-o el. Când? În 30 aprilie. Adică înainte de a se discuta repartiţia.
Concluzie:
Dacă pentru o parcare care nici nu e de fapt parcare ci doar trotuar se fac atâtea jonglerii, pentru un bloc, un pod sau o autostradă ce minuni se pot petrece?!!!
Întrebare:
De ce e lipit pe fiecare uşă a primăriei un afiş portocaliu cu textul nu primim mită sau şpagă, aşa ceva? Nu mai ţin minte exact conţinutul, dar asta e ideea.
De ce?
1 Decembrie
Ce înseamnă pentru clujeni ziua de 1 Decembrie? Am dat o tură prin centrul oraşului curios să văd cum vibrează inima concitadinilor mei într-o zi care, ar trebui să fie dedicată exclusiv sărbătorii şi cinstirii ţării în care trăieşti.
Cum aveam să aflu destul de repede, 1 Decembrie înseamnă câte ceva pentru fiecare dintre noi, din păcate semnificaţiile sunt prea multe pentru a constitui o sărbătoare naţională.
Pentru unii, cei mai mulţi poate, 1 Decembrie e o zi în care te uiţi la alţii cum sărbătoresc sau mimează sărbătoarea, încă o zi in care se gândesc că nu au servici şi. implicit, nu prea au ce pune pe masă. E greu să faci educaţie patriotică tinerilor membri ai unor astfel de familii, e greu să îi faci să simtă mândria de a fi român.
Pentru alţii, aşa cum reprezentanţii lor au şi scris pe diverse bloguri, 1 Decembrie e o zi de mare tristeţe deoarece neamul lor a suferit pierderi neacceptabile. Ei nu se pot bucura în această zi, pot doar să remarce că e sărăcie, că lumea nu are chef de sărbători.
Pentru autorităţi, 1 decembrie e încă un prilej de a marca puncte electorale.
Pentru unii, 1 Decembrie e o oportunitate de a organiza un spectacol, de afirmare deci. Nu întreb dacă pentru asta s-au plătit bani şi dacă da, de unde.
Pentru unii, tot mai puţini, 1 Decembrie semnifică Ziua Naţională.
Pascală
Fiind sărbătorile pascale, m-am gândit că ar fi potrivit să postez câteva imagini din interiorul Catedralei Ortodoxe din Cluj-Napoca. Pe numele ei adevărat Categrala Ortodoxa a Vadului, Feleacului şi Clujului, este unul dintre principalele edificii religioase clujene şi poartă hramul “Adormirea Maicii Domnului”. Construcţia ei a început pe 07.10 1923, când a fost pusă piatra de temelie a viitoarei catedrale, iar sfiinţirea a avut loc la 05.11.1933 în prezenţa lui Miron Cristea- Patriarhul României şi a lui Nicolae Bălan- Mitropolitul Transilvaniei.
Monumentul s-a făcut după planurile arhitecţilor George Cristinel şi Constantin Pomponiu iar pictura a fost realizată de Catul Bogdan şi Anastasie Demian.
Stilul construcţiei este de sorginte bizantină, cu elemente brâncoveneşti menite să sublinieze încadrarea Transilvaniei în hotarele fireşti ale neamuluii.
Acum câteva poze din interiorul catedralei:
Marea blogăreală
De când m-am dedulcit la statutul de bloger în devenire am rasfoit sute de pagini de pe nesfârşita şi fascinanta blogosferă. Am constatat cu uimire că mare parte dintre blogeri se rezumă la a copia pagini sau/şi imagini de la alţii pe care apoi le adună pe un blog care are sau nu o temă.
Deschid un blog care se vrea de fotografie, de exemplu, şi văd că icsulescu a copiat şi pastat 100 de fotografii care i-au plăcut şi blogul în cauză este “super fain”.
Alt blog, adună o suită de articole de pe diverse surse şi, la fel, e okei.
Vreau să spun că am mai multă consideraţie pentru cineva care face o poză oarecare şi o postează pe blogul lui, chiar dacă e naşpa în fond, decât pentru cineva care doar copiază fotografiile cuiva, fără măcar a scrie trei cuvinte: îmi place pentru că!
De asemenea mi se pare mai de citit cineva care spune : m-am trezit şi mă doare capul sau cotul din x motiv, decât blogul care însumează disertaţii savante ale altora şi atât.
În fond, îţi faci blog ca să exprimi ceva, nu?
Coaliţia funcţionează
Turistclujan se plimba astăzi agale prin oraş gândindu-se la criza economică şi victimele ei. Chiar dacă gândurile care mă însoţeau în periplul napocean nu erau foarte optimiste, Soarele mângâia cu delicateţe trecătorii, zvonuri de primăvară se auzeau ori se vedeau peste tot.
Apoi am văzut ceva ce mi-a redat şi mie optimismul: în jurul lui Matei Corvin muncitori şi utilaje se mişcă cu voioşie! Ei, coaliţia funcţionează! mi-am zis atunci şi ăsta e un semn bun. Dacă s-au găsit fonduri pentru recondiţionarea grupului statuar din centrul oraşului, proiect la care părticica mai mică, dar nu mai puţin importantă a coaliţiei, ţine foarte mult şi care stagna de vreo 3 ani mai buni din punct de vedere economic, înseamnă că lucrurile se mişcă. Poate că mai mişcă şi drumarii un pic, ăia ce astupă gropile până trece reporterul, poate mai mişcă şi câte o bordură de pe dreapta pe stânga şi sigur că mai mişcă câte ceva şi în jurul ministrului turismului.
Ori dacă mişcă e semn bun, dătător de speranţă.
Ardeleanul Boc
Ca să echilibrez eşicherul politic, comit una şi cu premierul!
Mulţi ardeleni care şi-au căutat viitorul prin capitală se lăudau la prietenii lor rămaşi în vinovata provincie că, la Bucureşti, e mare lucru să pomeneşti- aşa în treacăt- că eşti ardelean. Odată ţi se deschid tot felul de uşi şi eşti privit cu simpatie şi încredere. Care va să zică ardeleanul e perceput de regăţeni ca om serios, punctual, de cuvânt, politicos, mai încet dar temeinic în ceea ce face, etc. Acum de o vreme, se pare, că rezerva asta de simpatie s-a cam epuizat.
Dacă e să stau strâmb şi să judec drept, Emil Boc e cel mai puţin ardelean dintre premierii pe care i-am avut din 90 încoace, dacă e să ne luăm după percepţia generală despre ardeleni şi imaginea pe care a reuşit să şi-o consolideze domnul Boc. Mare vorbăreţ, fără fapte concrete, iar de relaţia sa cu preşedintele, ce să mai zic, trăiesc divertişii din asta încă mulţi ani de acum încolo.
Gestul premierului de a se ridica pe vârfuri ca să nu pară aşa de mic în raport cu oarece muiere pedelistă, i-a făcut pe mulţi moţi să dea pe gât un pahar de rachiu fiindcă pe acolo contează ce faci şi nu de la ce înălţime o faci.
Personal am fost convins că adversarii săi au făcut ceva şmecherie cu filmuleţul care-l înfăţişa pe post de balerin politic, dar poţi şti ce şi cum? Zilele trecute, la un pahar de vorbă cu mai mulţi amărăşteni, un amic zice: aţi observat că prefectul şi preşedintele Consiliului Judeţen au aceeaşi înălţime cu premierul?
Ptiu drace!
Geoană şi teoria conspiraţiei
Urmărind discursul de ieri a fostului lider PSD îmi ziceam că acesta va pierde alegerile interne, fiindcă întreaga sa atitudine trăda un soi de disperare, de frică, sentimente ce emană mirosuri ce pot fi detectate cu uşurinţă de gloate. Dar nu are rost să mă laud că eu ştiam rezultatul dinainte, odată pentru că lauda de sine nu miroase a bine, apoi după război mulţi viteji se arată şi mai ales că despre altceva vreau să bat câmpii astă-seară.
Cred că pentru un partid de stânga este impardonabil să o tragi cu supranaturalul în sus şi în jos pentru simplu motiv că ideolofgia stângistă nu-i foarte apropiată de biserică, magia cenuşie sau tot felul de practici oculte, ea, ideologia de stânga, trebuind să fie ancorată în mizeria cotidiană din care să scoată, vorba poetului, frumuseţi şi sensuri noi. Dar Geoană, după ce s-a făcut de râs la prezidenţiale cu flacăra violetă şi alte bazaconii nu s-a vindecat.
În primul rând, Congresul a fost desanatizat de serii succesive de vrăjitoare, ăsta fiind un aspect ce poate fi pus pe seama adversarilor săi politici…
Apoi, stimabilul, îşi începe discursul sub auspiciul a două gesturi simbolice de acum pentru cariera sa de perdant: jură pe biblie că o fi şi o păţi, plus că aduce în discuţie nu ştiu ce sondaj. Păi în locul lui nu mai vorbeam de biblie, jurăminte şi sondaje 10 ani de la prezidenţiale încolo.
Dar omul nu se lasă: e convins că o serie de conspiraţii îl vizează, fie pe el, fie partidul mult iubit. Am reţinut câteva conspiraţii ce vizează în fapt:
* înlocuirea lui din fotoliul de preşedinte al Senatului
*schimbarea sa din funţia de preşedinte PSD
* scindarea PSD
* atragerea de membri PSD de alte partide
Îl anunţ pe domnul Mircea Geoană că toate conspiraţiile pe care le-a enumerat fac parte din jocul cotidian din şi dintre partide. Ar fi o mare conspiraţie dacă nimeni nu ar vrea scaunul nimănui. Ce chestie! Mare lucru să fii preşedintele unui partid important, de stânga, preşedintele Senatului şi candidat la preşedenţia ţării şi să fii atât de cocoşat de teoria conspiraţiei. Atunci eu, om simplu de la ţară, fără servici şi cu pruncii plângând de foame de ce să votez cu stânga, nu mai bine devin adept al cospiraţiilor de tot felul?
Au ceva de spus